Ce alcătuire minunată este în trupul femeii. Odată cu zămislirea ei, din pântece, poartă în ea sămânţa dăruitoare de neamuri. Trupul ei, atât de perfect lutuit, pe zi ce trece, cu maturizarea lui, se transformă în vas al procreerii, al conlucrării cu Dumnezeu, al dăruirii şi al unei jertfiri permanente, al unui sacrificiu care devine însăşi raţiunea şi firea mamei de mai târziu.
Pe măsură ce anii trec, fiecare os al ei, fiecare bucăţică de carne, coapsele ei, tot corpul se pregăteşte încă de când şi ea era în pântece doar o adiere de viaţă, spre a da viaţă, spre a zidi un neam întreg, neamul ei prin care îşi va continua la rându-i trăirea şi în care va pune povestea neamului din care vine. Inima capătă un dor, mintea se subţiază, trupul se pregăteşte, fiinţa cere o nouă viaţă şi cu fiecare viaţă pe care o va accepta spre naştere femeia prinde viaţă, dar nu o viaţă constrânsă de timp ci una veşnică, ea îşi asigura continuitatea în neam, se adânceşte în Viaţă iar viaţa nu este nimeni alta decât Dumnezeu.
Mama este ca o Liturghie: Jertfeşte jertfindu-se. Ce bucurie să fii mamă! Ce minune! Ce dar! Ce binecuvantare!
Acceptarea jertifirii trupului ei, acceptarea renunţării la ea este însăşi calea către fericire. Se face o ”ardere-de-tot” bineplăcută Lui Dumnezeu căci întreaga ei existenţă va fi o liturghisire, o liturghie închinată Creatorului Citeste tot articolul
