Cu toţii am plâns sau am văzut semeni plângând. O facem trăind sentimente de tristeţe, furie, uneori de bucurie. Lacrimile întotdeauna au impresionat. Adeseori căutăm să ştergem urmele lor, de parcă ne-am ruşina.

De ce? Probabil că ar atrage asupra noastră priviri iscoditoare, răutăcioase ori, de ce nu?, chiar compătimitoare. De fiecare dată, ceva s-a întâmplat cu noi atunci când vărsăm lacrimi: vreo durere, o nemulţumire trupească, sau undeva, în forul nostru interior, s-a produs o descumpănire. Nu vrem să ne ştie colegul, nici şeful, cu atât mai puţin subalternul. Dar Dumnezeu este bine să ne vadă într-o astfel de stare?

Citeam deunăzi un articol medical unde se demonstra că plânsul constituie o descărcare nervoasă, folosind la eliminarea tensiunii psihice, iar lacrimile, slobozite din indiferent ce motive, ne ajută să eliminăm toxine din organism, ba, în plus, ele hidratează ochiul, dezinfectându-l. Unii le consideră un adevărat analgezic şi antibiotic foarte eficient pentru globii oculari.

Ce ciudat! Să te detensionezi, imunizându-te totodată! Medicina se pare că recomandă plânsul.

Dar ce se întâmplă oare în sufletele noastre într-o asemenea situaţie? Ce ne învaţă Sfânta noastră Biserică despre plâns? E bine s-o facem? Când, cât, de ce? Iată nişte dileme fireşti, de vreme ce, în genere, noi asociem plânsul cu tristeţea, deprimarea, neputinţa.    Citeste tot articolul →