Ce alcătuire minunată este în trupul femeii. Odată cu zămislirea ei, din pântece, poartă în ea sămânţa dăruitoare de neamuri. Trupul ei, atât de perfect lutuit, pe zi ce trece, cu maturizarea lui, se transformă în vas al procreerii, al conlucrării cu Dumnezeu, al dăruirii şi al unei jertfiri permanente, al unui sacrificiu care devine însăşi raţiunea şi firea mamei de mai târziu.
Pe măsură ce anii trec, fiecare os al ei, fiecare bucăţică de carne, coapsele ei, tot corpul se pregăteşte încă de când şi ea era în pântece doar o adiere de viaţă, spre a da viaţă, spre a zidi un neam întreg, neamul ei prin care îşi va continua la rându-i trăirea şi în care va pune povestea neamului din care vine. Inima capătă un dor, mintea se subţiază, trupul se pregăteşte, fiinţa cere o nouă viaţă şi cu fiecare viaţă pe care o va accepta spre naştere femeia prinde viaţă, dar nu o viaţă constrânsă de timp ci una veşnică, ea îşi asigura continuitatea în neam, se adânceşte în Viaţă iar viaţa nu este nimeni alta decât Dumnezeu.
Mama este ca o Liturghie: Jertfeşte jertfindu-se. Ce bucurie să fii mamă! Ce minune! Ce dar! Ce binecuvantare!
Acceptarea jertifirii trupului ei, acceptarea renunţării la ea este însăşi calea către fericire. Se face o ”ardere-de-tot” bineplăcută Lui Dumnezeu căci întreaga ei existenţă va fi o liturghisire, o liturghie închinată Creatorului. Încă de când i se vesteşte că viaţă nouă a încolţit în trupu-i, încă de când cu fiinţa-i întreagă cade în smerenie în faţa Ziditorului şi consimte împreuna-lucrare, odată cu învoirea ei se face „tămâie” înălţată spre Cer, miros de bună mireasmă, altar aducător de jertfă. Cu bucăţica de viaţă nouă din pântece va merge ca fiică ascultătoare a-şi aşeza pântecele spre a primi binecuvântările Tatălui şi a-l face locaş de odihnă pentru Sfântul Dumnezeu.
Nu e loc de împotrivire căci fiecare împotrivire va crea hăuri de nefericire, colţuri de tulburare care nu numai că vor sugruma inima ci şi sufletul întreg, ca o disipare în neant, ceva care nu va fi niciodata complet, ca un zid spart într-o cetate, căci ea nu ar refuza doar o viaţă ci un ocean de vieţi care s-ar succede din pântece în pântece. Avem impresia ca acel cordon ombilical se taie la naştere. Da, doar partea vazută, cea nevăzută continuă din neam în neam, începe de la primul om şi se termină la ultimul, începe de la Dumnezeu şi se termină la Dumnezeu, e fără început şi fără sfărşit.
Întreruperea, ruperea acestui cordon devine strigătul unui neam întreg, e o prăpastie în mijlocul drumului, oricât ai încerca să o acoperi, ai ocoli-o, nu vei putea să o astupi nicicum. Căci nu ar striga numai neamul ce ar fi venit ci tot neamul trecut care trece din pântece în pântece. Este un întreg, este o multitudine de persoane într-un întreg, este un Om, un Dumnezeu într-o multitudine de persoane, un Chip într-un ocean de vieţi, neamuri formate din persoane ce alcătuiesc un întreg care nu poate trăi decăt în Dumnezeu şi prin Dumnezeu.
Cordonul ombilical al neamurilor din Dumnezeu vine şi se întoarce la Dumnezeu, prin acest cordon curge viaţă, curge nemurirea, curge veşnicia, fericirea şi odihna veşnică. Orice nod, orice întrerupere va cauza disfuncţii de transmitere a Vieţii, o comunicare întreruptă, defectoasă ca şi umbra de fericire care ar urma în urma acestei întreruperii.
„A exista înseamnă a suferi” spunea poetul nostru român Mihai Eminescu. Şi ce frumos se potriveşte femeii, mamei. Ea există doar în sacrificiul zămislirii neamurilor. În ochii pruncului născut din acceptare, în adâncimea lor se simte bucuria strămoşilor şi neamurilor care vor veni. În ei, mama, îşi află trecutul şi viitorul. Şi cât se topeşte sufletul mamei când ochişori ăia mici, cu adâncul lor o privesc, o îmbraţişează, câtă putere îi dă, câtă dedicare, câtă fericire! Trece uşor şi peste neajunsuri şi peste neiubirea altora, peste toate.
Puterea ei de a trăi este doar prin sacrificiul consimţit, ea există, ea respiră şi trăieşte doar atât cât de pe altarul dăruirii se ridică ca o jetfă bine-plăcută Lui Dumnezeu. Toate acestea se fac doar prin darul de „mamă”. Cu el femeia se naşte. Nu e un dar exclusiv care privește doar naşterea, ci are în el multe ramificaţii iar baza tuturor acestor ramificaţii nu stă decât în creşterea lui, a puiului de om, în iubire şi prin iubire.
Fericită este calea femeii, a mamei, care inspiră în Hristos şi respiră în Hristos, care strânge la pieptu-i vieţii omeneşti cu care se va conduce spre mântuire şi nu numai a ei mântuire ci mântuirea unui neam întreg. Mama în care se odihneşte Dumnezeu e cea care ştie de dinainte nevoile puiului de om, comunică cu el şi la mare distanţă, alină obrăjori pruncului ei prin timp, prin spaţiu, căci o mamă trece dincolo de toate iubirea ei de mamă sparge orice barieră, e fără sfârşit. Iubirea ei de mamă vindecă, îmbrăţişarea ei dă aripi, mângâierea ei aşează inimi, e un fel de „acasă”, e o aducere aminte în ea, a aflării în ea a liniştei de dinainte de fi puşi în pântecele ei. Iar femeia care trăieşte în rugăciune, mama care nu se împotriveşte planului lui Dumnezeu se va face prin fiecare sacrificiu al ei o cădelniţă spre Cer. Viaţa mamei e o „Proscomidie”, e o tăiere în bucăţi a ei, o rupere din carne a ei, un amestec din sângele şi carnea ei pentru pruncul ce va să vină, pentru neamul ce va să vină. Şi toate acestea din iubire, cu iubire, pentru iubire iar această iubire nu viază decât în Dumnezeu.
Eu, poate sunt ultimul om care ar putea sau ar trebui să vorbească despre ce înseamnă să fii mamă căci nu sunt mamă şi nici nu voi fi şi nici nu am trăit la pieptul unei mame care să fi respirat în Iisus Hristos. Dar, deunăzi, ochişorii unui pui de om, părăsit de mamă, m-au cutremurat întru totul. În mijlocul unei liturghii poate nu întâmplător a venit şi s-a aşezat lângă mine şi fiindcă se sprijinea de un zid rece, instinctiv, l-am cuprins cu un colţişor din haina mea spre a-l proteja de zidul acela rece al bisericii. A ridicat uimit ochişorii lui spre mine, şi-a aţintit privirea lui întru a mea şi adâncimea lor era aproape „neomonească”, zâmbetul lui atât de profund. Poate în acest pui de orfan de mamă era Blândul nostru Iisus, căci El iubeşte mult şi pe orfani şi pe copii. De atunci mă gândesc întruna la ochişori lui.
Ce bucurie să fii mamă! Ce minune! Ce dar! Ce binecuvântare! Creşteţi copii, iubiţi copiii, adoptaţi copiii, strângeţi în braţe puii de orfani, mai presus de nevoile materiale ei duc lipsă de iubire. Răul din lume din neiubire vine, din neiubirea lor de către mame, din părăsirea lor, din mamele lor care nu au vrut să accepte viaţa unui neam, să accepte a fii slujnicul lui Dumnezeu, a se face o liturghie pentru Dumnezeu, din mamele care nu au vrut să-l iubească pe Dumnezeu, care şi-au crescut copii spre a nu-l iubi pe Dumnezeu.
Chiar dacă copilul ar greşi, oricum ar rătăci nu va putea să se împotrivească la nesfârşit acelor nouă luni trăite în pântecele mamei, luni trăite de mamă în permanentă rugăciune şi comuniune cu Dumnezeu, care ar face până şi sângele pruncului să curgă prin palmele lui Dumnezeu. Oricât ar fi de poluat în timp el nu va şti să curgă decât în acea albie dătătoare de viaţă, va jindui după ea, căci numai acolo va putea trăi, va putea respira.
O, ce greu îi este unui prunc lipsit de toate acestea, venit în ură şi neiubire, din nouă luni trăite într-un pământ străin, departe de Dumnezeu, de palmele Tatălui nostru, lipsit de rugăciunea mamei care devine pentru prunc o hrană mai mărită decât toate.
De mâna Maicuţei Domnului să ne ţinem, Ea este Mama noastră, Ea ne învaţă şi-n Ea aflăm calea acceptării, ea va face ca jertfa de mamă, oricât ar fi de grea, să devină uşoară, în Ea, mijlocitoare la Bunul nostru Stăpân Iisus Hristos, vom îmbrăca haina de mamă şi aşa cum în Ea Imposibilul s-a zămislit spre a face mântuirea noastră posibilă aşa şi ceea ce pare imposibil pentru noi va deveni posibil.
Căci prin Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!
(Maria Vicol)