Era un om invatat sa fure, macar de-ar fi fost sarac. Da de unde! Era om gospodar, avea femeie buna, credincioasa si copii; avea boi, avea oi, cai, porci, vite, pasari, pamant, livezi, vii, dar a fost crescut rau la parintii lui, ca nu era satul pana nu manca ceva de furat. Omul acesta de multe ori avea discutii cu sotia lui.

Sotia lui buna ii spunea :

– Mai, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apa. Caci ii rusine in sat, daca te-o prinde pe tine ca furi; toti or sa te judece pe tine de ce ai furat, ca ai tot ce-ti trebuie. De ce furi, ma ?

– Femeie, eu nu pot. Pana n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar… !

Odata era in luna lui iulie, luna era plina pe cer si era senin ca ziua. El venise din tarina si a vazut lanurile pline de clai de grau, jumatati de grau, cum se cheama in alte parti. Ce s-a gandit el? „ce bine ar fi sa aduc eu o caruta de grau din acesta la mine „, ca era grau frumos. A venit acasa, a pregatit caruta si caii, drugul de legat snopii; a pus niste fan pentru cai si iarba verde in caruta si-n puterea noptii, cand doarme si pasarea – cum zice taranul -, a luat o copilita numai de trei-patru ani cu el. Copilei ii placea sa mearga cu tata-sau cu caruta totdeauna.

– Tataica, ma iei cu caruta?

– Te iau! Da’, ma-sa a zis :

– Stai acasa !

– Nu! si a inceput a plange copila.

– Da-i drumul! Copila vrea sa auda cum merg caii, s-o plimbe tata-sau cu caruta.

Dar a fost o pronie dumnezeiasca aceasta si purtare de grija a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi in tarina. Un lan de grau era langa o padure mare si un drum de tarina pe marginea padurii. El a tras caii cu oistea pe unde trebuia sa iasa de pe lan, a luat din gura la cai zabala si le-a dat sa manance. Copilita a ramas la caruta. Era luna, senin si se vedea bine la mare
distanta. Si s- adus pe lan omul asta, de meserie hot din copilarie, si a inceput sa se uite in toate partile; si la stanga; si la dreapta si inainte si inapoi. Se uita asa. De ce se uita? Ca nu cumva sa fie vreun paznic pe lan. Dar tot el isi zicea:

„Chiar daca ar fi, acum doarme intr-o claie, ca acu-i puterea noptii „.

In acest timp copilita se uita de la caruta cum taica-sau se uita in toate partile, si incolo, si incolo si se minuna ea in mintea ei – copii naivi -, de ce se uita taica-sau asa ? Dupa ce s-a incredintat el ca nu este nimeni si nu-l vede nimeni, a luat cativa snopi de grau si a venit la caruta.

Copilita, prin care a vorbit Duhul Sfant, intreaba pe taica-sau :

– Tataica, mata ai uitat ceva !

– Dragul tatei, dar ce-am uitat ?

– Mata ai uitat ceva ! Te-ai uitat in toate partile dar ai uitat sa te uiti si in
sus!

– Cum ai zis ?

– Mata in sus de ce nu te-ai uitat ? Dar copila n-a zis sa-l mustre pe tatal ei. Ea a crezut ca poate asa-i bine, daca se uita in toate partile, sa se uite si in sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.

– Cum, cum ai zis ?

– Tataica, eu am crezut ca trebuie sa te uiti si in sus!

Si atat l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, ca a luat snopii inapoi, s-a dus si a facut claia; a venit, a intors caii, a pus zabala la cai, a pus copilita in carutasi cu caruta goala, s-a
intors acasa. Cand vine acasa, femeia stia ca nu vine niciodata cu golul. Ori fura bostani, ori popusoi, ori grau, ori altceva, el venea incarcat. Il vede, de data asta mai erau doua-trei ceasuri pana la ziua ca vine cu golul:

– Mai omule, dar ce-ai patit? Ce-ai patit?

– Femeie, cate zile voi avea nu mai fur !

– Ce-ai patit? Bine ti-a facut! Te-a prins! Ea credea ca l-a prins. Te-a prins? Ti-am spus eu tie. Asa, gospodar la furat!

– Mai femeie, nu m-o prins nimeni.

– Nu cred. Te-o prins ! De ce-ai venit cu golul?

– Nu mai fur cate zile oi avea!

– Dar ce-ai patit?

El arata copilita si zice :

– Din cauza copilei.

– Dar ce ti-a facut copila?

– Din cauza ei nu mai fur in veacul veacului. Caci a vorbit Duhul Sfant prin gura ei.

– Dar ce-a zis copila?

– Eu m-am dus pe lan – cum ii obiceiul meu -, si-nainte de a incepe a cara snopii, ma uitam : in stanga, in dreapta, incoace-incolo. Copilita ma vedea de la caruta si cand am venit m-a intrebat : „Tataica, mata ai uitat ceva; ai uitat sa te uiti si in sus „.

Atunci m-am gandit, cat sunt eu de nebun. Dumnezeu imi vorbeste prin gura copilei, ca trebuia sa ma uit mai intâi in sus; ca daca ma uitam in sus, nu mai era nevoie sa ma uit la dreapta, la stanga sau inainte, ca de ochiul cel de sus nimeni nu se poate pazi. Ochii lui Dumnezeu – cum soune Solomon -, sunt de milioane de ori mai luminosi de cat soarele si nu este loc unde nu cerceteaza atotstiinta lui Dumnezeu.

Cum zice si Apostolul : Stiinta lui Dumnezeu strabate pana la despartirea duhului de a sufletului; nu numai pana la despartirea trupului de a sufletului „. Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvant si duh. Duhul cel in chip de raze de lumina, care-i in inima, cu acesta omul ii mai mare decat ingerii; ca ingerii nu s-au facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ci
numai omul.

Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pamant, are minte, cuvant si duh. Mintea este chipul Tatalui, cuvantul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viata facator este chip al Duhului Sfant.

Acest duh de viata nu-i duhul cu care vorbim – acesta este sluga mintii si are altfel de cuvant. Iar acela este un dor ganditor, sta inttre minte si intre cuvant si circumscrie – are in sine -, si pe minte si cuvant, dupa Sfantul Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte.

Deci, pana acolo strabate stiinta lui Dumnezeu, pana la despartirea duhului de a sufletului si nimeni nu poate sa se ascunda cu vreun gand de la atotstiinta Ziditorului.

Acest Duh Sfant l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu si s-a gandit : ” De acum inainte nu voi mai fura in veci, cat voi trai. Ba am sa ma duc sa ma marturisesc si sa-mi fac canonul pentru cate am facut in viata, ca daca ma mai duc la furat trebuie mai intâi sa ma uit in sus. Si daca ma uit in sus, mi-e destul atat, ca sa nu mai pot fura in vecii vecilor, ca de ochiul cel de sus nimeni nu se poate pazi”.

Iarasi va spun: inceputul intelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Intelepciunea are doua capete : primul este frica de Dumnezeu si cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, ca toata fapta buna se incepe din frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea lui Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si cea mai inalta fapta buna.

Dumnezeu cel inchinat in Treime, Parintele, Cuvantul si Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita si Preacurata Lui Maica si toti sfintii sa ne fie in ajutor, sa nu uitam frica lui Dumnezeu si sa pazim poruncile Lui.

Amin.

Sursa: Ne vorbeste Părintele Cleopa, vol. 1