Povestea lui Valinu: Brăduţul copilăriei mele

Vreau să vă spun o poveste despre o iubire necondiţionată. A fost odată un băieţel şi un copac. Valinu, aşa îi spuneau cei dragi băiatului, iar copacul era un brăduţ.

Brăduţul lui Valinu 1

Brăduţul lui Valinu 1

Ştiu că mă aşteaptă de fiecare dată să mă întorc acasă. Îmi amintesc cu drag de el, brăduţul meu… îl ştiu de când eram copil. Sau mai bine spus copii, pentru că, aproape aceeaşi vârstă ca şi mine avea şi el.

Amândoi eram mici, eu aveam vreo 4 anişori, el la fel. Mi l-a dăruit părintele Gheorghe Gavrilei, din satul meu natal Sfântu Ilie (Dumnezeu să-l ierte, căci a plecat la Domnul între timp).

Într-o zi, tătuca şi mămuca (bunicii mei, aşa le spuneam eu), l-au adus acasă şi l-am plantat împreună. Tare m-am mai bucurat, aveam şi eu un brăduţ al meu, viu, tovarăş de nădejde… Mă jucam în jurul lui, îl îmbrăţişam şi eram amândoi fericiţi. Şi brăduţul era fericit, pentru că mă iubea şi eu simţeam asta.

Brăduţul lui Valinu 2

Brăduţul lui Valinu 2

Îmi amintesc însă şi o întâmplare tristă, despre care o să vă povestesc acum:

Chiar în vârful brăduţului, au crescut 6 rămurele, iar noi eram 6 în familie: tătuca, mămuca, tătica, mămica, sora mea şi… eu, bineînţeles. Într-o bună zi, una dintre aceste ramuri a început să se usuce, pănă s-a uscat de tot, iar eu eram destul de trist, pentru că, îi strica oarecum înfăţişarea. Dar, câteva zile mai târziu, mămuca pleca dintre noi la Domnul…

Iar el, brăduţul meu a simţit asta, a suferit împreună cu noi şi a vrut să ne dea oarecum de veste! Nu am înţeles decât atunci când oamenii din sat au suit-o pe mămuca la cimitir, cu faţa spre cer şi cu mâinile pe piept… Iar după 10 ani a urmat-o şi tătuca, apoi tătica…

Viaţa s-a schimbat între timp şi noi am plecat departe, să ne câştigăm traiul, pentru o viaţă mai bună, la fel cum o fac mulţi alţi semeni ai noştri. În tot acest timp el, brăduţul, a rămas uitându-se în zare după noi şi aşteptând să ne revedem.

Mulţi din familia noastră şi dintre prieteni l-au uitat, poate… Doar că el ne ţine minte pe toţi. Şi pe cei plecaţi de pe lume, şi pe mine şi pe toţi cei dragi ai mei. Şi aşteaptă mereu să ne revedem cu drag. Iar eu mă întorc cu drag la el, ca la un vechi prieten, împreună cu toţi cei dragi ai mei.

Sunt mai bine de 40 de ani de când l-am plantat, iar el, brăduţul meu, a crescut mare şi falnic. Datorită faptului că se află chiar lângă drum, ai mei au fost nevoiţi să mai taie câteva din crengile lui, dar şi aşa, a rămas foarte frumos.

Când se întâmplă şi când am chef să stau de vorbă cu tătuca şi mămuca, bunicii mei, dar şi cu tătica (tatăl meu) care se uită la mine de sus, printr-o ferestruică a cerului, sau îmi vine pur şi simplu să vorbesc cu el, îmi culc tâmpla pe trunchiul lui şi vorbesc cu el, chiar il rog câteodată să îmi ducă gândurile sus spre cer.

Acolo, de unde, Doamne, ce fericită şi frumoasă se vede copilăria mea pe pământ!

Orice pom, pe lângă voi, dragi prieteni, este încă o minune vie şi o dovadă a faptului că Dumnezeu ne iubeşte şi este alături de noi.

Voi, dragi prieteni, aveţi un copăcel a vostru? Dacă nu, plantaţi unul, sau chiar mai mulţi.