Parintele Cleopa. Predica la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.

Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15). Citeste tot articolul

Predică la duminica dinaintea înălţării Sfintei Cruci (2009)

Am găsit o predică foarte frumoasă a părintelui Dorin Picioruş, inclusiv audio. Redau aici un scurt fragment:

„Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Evanghelia zilei, de numai 5 versete (In. 3, 13-17) e una hristologică, pentru că ne vorbeşte despre ce a făcut şi face Hristos pentru noi, ca să ne mântuim fiecare în parte. Pentru că mântuirea e o realitate personală, foarte dinamică, care se lucrează la modul prezent şi continuu în persoana noastră, la întrepătrunderea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră şi a tuturor celor care ne înconjoară şi vin în relaţie cu noi.

Mântuirea noastră e un mare dar. Un dar al dragostei dumnezeieşti, lucru pe care îl subliniază primul verset al Evangheliei de astăzi: “şi nimeni nu s-a suit /urcat în cer, ci numai Cel care S-a coborât din cer, [adică] Fiul Omului” (v. 13). Mântuirea noastră e darul venit din cer, e darul venit din sânul Prea Sfintei Treimi, pentru că e starea personală de  fericire dumnezeiască, care se dobândeşte în relaţie cu Cel venit din cer, adică cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Nimeni nu s-a urcat în cer, dintre oameni, ca să ne fie Mântuitor. Adică oamenii nu se pot mântui pe ei înşişi, nu se pot salva de la moarte, nu se pot înnemuri de unii singuri. Ci, Cel care S-a urcat cu trupul la cer, cu trupul Său îndumnezeit, luat din Fecioară, cu care a făcut minuni şi cu care ne-a învăţat, cu care a suferit pe cruce, cu care a înviat, S-a înălţat la ceruri mai apoi şi a şezut de-a dreapta Tatălui, e Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Fiul omului.

Însă El a coborât din cer, fiind Fiul născut din Tatăl din veci, făcându-se, prin întrupare, Fiul Fecioarei, adică Fiul omului, pentru că S-a făcut pe Sine copărtaş şi firii umane, El, Dumnezeu fiind. Adică Mântuitorul nostru e Dumnezeul nostru şi niciunul dintre oameni nu ne poate mântui, ci numai El. Hristos, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, este singurul Mântuitor al vieţii noastre, singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre.

Şi El, singurul, S-a pogorât din cer şi la înfăţişare S-a făcut ca noi, afară de păcat, pentru ca să ridice firea noastră acolo, unde ea nu mai fusese niciodată: adică de-a dreapta Tatălui, mai presus decât toate Puterile cereşti, în sânul Dumnezeirii….”

Ascultaţi aici întreaga predică audio (daţi click pe butonul „Play”):


Predica zilei de 13 septembrie 2009