Să spui cântecul tău lumii…

Să spui cântecul tău lumii! Chiar dacă ţi se va spune că totul s-a scris deja, că totul s-a spus deja, că totul a fost deja cântat. A fost, dar nu de tine.

Dacă privighetorile nu ar mai pune în simfonii bucuria, dacă ciocârliile nu şi-ar mai avânta dorul spre înalturi, dacă piţigoii nu şi-ar mai cânta setea de libertate chiar şi în plină iarnă, unul mai frumos decât altul, pentru că oricum toate astea au mai fost cântate?

Să spui cântecul tău lumii...

Să spui cântecul tău lumii…

Tu să scoţi toate versurile din inima ta, să îţi pui pe pânză toate tablourile care nu-ţi dau pace trăgându-te de mânecă să le aduci la viaţă, să dai viaţă tuturor viselor ce te urmăresc, să nu laşi nici un dor nebun nerostit şi nici o bucurie neîmpărtăşită, chiar şi când nimeni din jurul tău nu pare a întelege.

Tu să spui cântecul tău lumii, chiar dacă poate nimeni nu se va opri să asculte. Poate că şi asta, la urma urmei, „este între tine şi Dumnezeu”…

Alexandra Svet – Floarea din asfalt