Un creştin practicant se întâlni în calea sa cu un om de la ţară. Intrând în vorbă despre cele sufleteşti, credinciosul observă îndată că are de-a face cu un creştin din cei ce cu buzele îl cinstesc pe Dumnezeu, dar cu inima şi faptele lor sunt departe de El. Voind să-l ajute, îi zise:

– Dumneata ştii să te rogi cum trebuie?

– Păi cum să nu ştiu, căci doar îmi fac rugăciunile în fiecare seară şi dimineaţă.

– Foarte bine, hai să facem acum o probă, să vedem cât eşti de concentrat la rugăciune, zise mai în glumă, mai în serios, credinciosul. Eu îţi dau dumitale calul acesta pe care călăresc, dacă vei rosti un Tatăl nostru, cufundându-te cu totul în rugăciune. Nimic să nu vezi şi să nu auzi în timpul când vorbeşti cu Dumnezeu prin această rugăciune.

– Foarte bine, zise încântat de ofertă celălalt.

Şi începu a zice Tatăl nostru. În acest timp credinciosul se coboară de pe cal şi s-apucă să ia şaua de pe el.

– Stai, stai ! strigă cel ce se ruga, întrerupând rugăciunea, nu lua şaua de pe cal; calul trebuie să mi-l dai cu şa cu tot…

– Ba nu ţi-l dau nicicum, căci iată cum te rogi tu lui Dumnezeu; te rogi numai cu buzele, dar cu inima şi mintea umbli după şaua calului meu.

Oare câţi dintre creştini nu se roagă tot aşa ?