Am primit un mesaj pe FaceBook:
„Bună părinte Vasile! Tare aş dori să vorbesc cu tine. Cum să fac?”

Zâmbesc… nu am mai făcut-o de ceva vreme… Este mesajul unei vechi cunoştiinţe pe care nu am mai văzut-o de aproape 30 de ani…

Doamne, Te rog, dă-mi minte şi putere…

„Nu presează”, îmi spun – o să-i răspund mai târziu, acum trebuie să termin treburile cu care sunt prins… Primesc uneori zeci şi chiar sute de mesaje zilnic, însă acest mesaj avea totuşi o notă aparte. O rog, dacă este posibil, să-mi scrie despre ce este vorba, promiţându-mi să o sun cât de curând posibil.

„Am băiețelul tare bolnav. Are 20 de ani și anul trecut a fost diagnosticat cu… cancer…” 😢

Citesc… zâmbetul mi-a dispărut şi s-a ascuns din nou, undeva, într-un colţ al sufletului…

20 de ani! Cancer! Cum e posibil, Doamne? Îmi aduc aminte cu durere de o fetiţă în vârstă de 2 ani, bolnavă de leucemie, pe care o cercetam fiind staţionată la Clinica Universitară din Regensburg şi care a pierdut lupta cu boala, cu aproximativ doi ani în urmă… 😢

Mă întreb îndurerat:
„Doamne, de ce îngădui încercarea aceasta?
Te-am supărat atât de rău?
Ştiu că suntem păcătoşi, suntem răi şi nevrednici de tine… dar Tu, Doamne, eşti bun şi iubitor…
Mi-aş dori să fiu un Sfânt, dar nu sunt…
Sunt supărat pe mine însumi că nu sunt…
Iartă-mă, Doamne, că neputiincios mai sunt…
Dă-mi Doamne în minte, ce să spun şi să fac… căci nu-mi găsesc cuvintele…”

Iată… Câteva din gândurile şi problemele cu care noi, „POPII”, cei care „nu mai putem de şmecheri şi de bani”, cei care „ne lăfăim în vile şi limuzine de lux”, „beţivii, ticăloşii şi curvarii” (aşa cum ne numesc mulţi), ne confruntăm în astfel de situaţii… 😢

Aş pleca imediat spre ei, însă… distanţa care ne desparte este de aproximativ 1000 de km…

Ce să-i spun acestei femei? Pur şi simplu îmi dau lacrimile, fără să vreau… Plâng pe furiş, să nu mă vadă soţia sau copii că eu, un munte de om, plâng…
Cu siguranţă m-ar înţelege, atât coana preoteasă cât şi copii, cum au făcut-o de atâtea ori, dar nu vreau să-i întristez şi pe ei. Au şi aşa destule pe cap…

Îmi fac curaj şi o sun pe această mamă îndurerată… şi aşa aflu despre pruncul ei, Ionuţ Dumitru, în vârstă de 20 de ani, care se află în această mare încercare…

Vorbesc cu ea şi mă bucur să vorbim împreună după atâta vreme…

Gândul îmi fuge la minuni… Îl chem în gând pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, pe Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, pe toţi Sfinţii care îmi vin pe moment în minte: „Vă rog, Sfinţilor, faceţi voi ceea ce eu nu pot… Eu mă simt fără putere, sunt neputiincios… vă rog, ajutaţi-mă…”

Vorbesc cu această mamă îndurerată – pe moment nu ştiu ce să spun…
Îi sfătuiesc, aşa cum îmi dă Bunul Dumnezeu în minte şi cum ştiu mai bine.
Şi îi rog să se roage aşa cum pot, să meargă la Sfintele Moaşte şi la Sfântul Maslu cu pruncul lor.
Să îi dea speranţă şi să-l facă să gândească pozitiv, chiar dacă deznădejdea şi-a pus amprenta pe sufletul lui.
Să ştie că totul va fi bine, cu ajutorul bunului Dumnezeu!
Ei, părinţii lui Ionuţ Dumitru, se roagă oricum… cine nu ar face-o în astfel de situaţii?

Un uşor zâmbet îmi mângâie pe moment faţa – M-a rugat să îl pomenesc în rugăciuni, să mă rog pentru pruncul ei. Am hotărât împreună, să îl pomenim în umilele noastre rugăciuni…

„DOAMNE, AJUTĂ-NE!”

Noi îi cerem mereu lui Dumnezeu: „Dă, Doamne! Doamne ajută-ne!”
Şi El, în marea Sa milostivire ne dă, atunci când ştie că ne este de folos.
Întrebarea e: „Ce-i dăm noi lui Dumnezeu?”
Căci nu ne găsim timp nici măcar două ore pe săptămână, pentru a veni la Sfânta Biserică şi a vorbi cu El…

Conversaţia se termină… Sunt trist, este una dintre acele zile triste din viaţa mea de preot…

Ochii îmi sunt înlăcrimaţi…

Sufletul lăcrimează şi el, săracul…

Lăcrimează de întristare şi durere, că nu-i pot ajuta aşa cum aş vrea pe toţi oamenii…

Lăcrimează de întristare şi durere, că nu-i pot mulţumi pe toţi oamenii…

Lăcrimează de întristare şi durere, căci de multe ori, pur şi simplu renunţ la a mă mai justifica unor cârtitori şi crevetitori, pentru că orice le-aş spune, nu ar folosi la nimic…

Dar lăcrimează şi de bucurie, căci de fiecare dată, mai ales în situaţii din acestea mai neplăcute, Bunul Dumnezeu face în aşa fel încât sufletul să se mângâie, simţind binecuvântarea Lui.

Se mai adaugă un fir alb pe tâmple… Duminică, la Sfânta Liturghie, o veche cunoştiinţă îmi spune „Azi, când am intrat în Biserică, i-am spus soţiei: A îmbătrânit Părintele…”

Am îmbătrânit… !? Poate, aşa-i, viaţa trece foarte repede, iar Părintele poartă în suflet durerile şi bucuriile tuturor oamenilor pe care îi păstoreşte, dar mai ales RĂSUNETUL DURERII LOR… Şi mai sunt atâtea de făcut…

De fapt, încă nu sunt bătrân… Părinţii trăiesc, cu mila lui Dumnezeu, iar cât trăiesc părinţii, încă sunt băiatul mamei şi al tatei… nu au toţi binecuvântarea asta…

Vă rog… să ne rugăm dragilor…
Să ne rugăm atât pentru noi, pentru acest tânăr Ionuţ Dumitru, cât şi pentru toată lumea care are atâta nevoie de ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu…

Iar voi, fiecare în parte, fie că sunteţi veseli, fie că sunteţi trişti, vă spun din inimă:

MILA DOMNULUI SĂ FIE CU VOI!
FIŢI FERICIŢI ŞI BINECUVÂNTAŢI!

Părintele Vasile Florin Reut