În România există două Ortodoxii. Există o Ortodoxie politică, oficială, şi există o Ortodoxie personală. Cele două au de-a face cu domenii diferite şi se intersectează doar într-o măsura limitată.
Ortodoxia politică este religia oficială a românilor şi a altor est-europeni. Ea aparţine întregului popor, este un bun naţional, face parte din moştenirea culturală a poporului şi, ca atare, trebuie afirmată, apărată şi promovată. Ortodoxia politică, oficială, se ocupă cu întreţinerea şi propagarea unor afirmaţii cum ar fi „noi suntem ortodocşi de 2000 de ani”. Ca urmare, atunci când este întrebat la referendum ce religie are, omul de rând răspunde „Ortodox, ce altceva să fiu?”
Domnul nostru Iisus Hristos
Această Ortodoxie aparţine foarte mult întregului popor şi mai puţin individului în sine. Omul se naşte în această Ortodoxie, ea este deja acolo când el vine pe lume, el află de ea şi începe să facă şi el ce fac şi ceilalţi: o proclamă ca religie oficială a poporului, dar nu neapărat şi a lui, la nivel personal. Preia sloganurile cu care lucrează această doctrină religioasă naţională şi le dă mai departe, fără a şi le apropia cu adevărat. Face aceasta pentru că simte, pe undeva, că este de datoria lui să facă asta.
Problema cu această Ortodoxie este aceea că ea nu influenţează în nici un fel viaţa individului. Îi rămâne exterioară – ea aparţine tuturor şi nimănui. Este o religie sau o credinţă declarativă şi nu creează incompatibilităţi cu viaţa omului sau probleme de conştiinţă. Dacă omul are o credinţă personală, de multe ori ea este aporie – un amestec de Ortodoxie şi superstiţii şi obiceiuri acumulate în primii ani de viaţă – iar la nivel oficial omul se declară a fi „ortodox”.
În ceea ce priveşte gesturile religioase, aici funcţionează spiritul de turmă. Omul imită şi face ce vede că fac cei din jur – de pildă, se îmbrânceşte să sărute nişte moaşte ca să aibă noroc în viaţă, dar nu ştie prea bine cui au aparţinut acele moaşte.
Istoric, Ortodoxia politică a început să se contureze la popoarele din răsăritul Europei odată cu intensificarea luptei pentru identitate şi independenţă naţională din secolul XIX. Astfel, ea s-a format de la început ca un instrument exterior, asociat identităţii naţionale, poporului, grupului, iar nu individului.
Această Ortodoxie politică – apărarea şi promovarea ei – pare să fie preocuparea de căpătâi a liderilor Bisericii din România. Însă această Ortodoxie nu poate fi apărată eficient în lipsa celeilalte Ortodoxii, cea personală, trăită şi, în fond, cea autentică.
Cealaltă Ortodoxie, cea personală, este o credinţă asumată de individ. Este o credinţă cercetată şi cunoscută de om şi de aceea ea produce conflicte cu stilul de viaţă al omului, conflicte care au menirea să îl schimbe pe om. Este deci o credinţă transformatoare. Aici, gesturile religioase sunt conştiente, înţelese şi săvârşite ca un act terapeutic pentru sufletul omului. Omul se foloseşte de tot ce are la dispoziţie în cadrul acestei religii ca să urce pe scara mântuirii.
Desigur, omul acesta îşi asumă şi el Ortodoxia politică, însă într-o manieră duhovnicească, înţeleasă şi bazată pe o trăire personală.
Ortodoxia personală este mult mai puţin răspândită decât Ortodoxia cea politică şi vizibilă. Între cele două apar inevitabil conflicte de valori. Cei ce încearcă să cunoască şi să trăiască Ortodoxia sunt priviţi ca habotnici de către ortodocşii „politici”, care fac un titlu de glorie din ceea ce ei consideră a fi deschidere, toleranţă şi modernitate.
În perspectivă, această a doua Ortodoxie, cea personală, este cea care poate şi dă putere vieţii religioase din ţară. Ortodoxia politică este pe atât de puternică pe cât este de solidă Ortodoxia personală la nivel de individ. De jos pornesc lucrurile şi acolo trebuie să lucreze slujitorii altarelor; în lipsa unei trăiri ortodoxe suficient de răspândite şi de puternice în popor, Ortodoxia politică nu poate rezista mult timp, oricât de organizat ar avea ea aparatul oficial de susţinere.
Tu ce fel de Ortodox eşti, dragă frate sau soră întru Domnul?
Sursa: www.odaiadesus.ro/ortodoxii.html