„Ce să fac acum, Dumnezeul meu?” ‒ ce minune au primit doi bătrânei

Aceasta este o istorisire adevărată pe care ne-a povestit-o cel care a trăit-o îndeaproape.

Bărbatul și femeia erau refugiați din Smirna. Cel care ne-a povestit despre aceștia i-a cunoscut în Atena. Erau singuri, singuri de tot, fără rude, la fel ca cei mai mulți refugiați de la Răsărit. Nici copii nu aveau. Doi oameni simpli, triști, care niciodată nu-și arătau durerea lor. Vedeai la ei doar nădejdea în Domnul Care face să răsară soarele în fiecare zi și sărăcia lor, care nu putea fi ascunsă.

La parter, bărbatul avea un micuț magazin unde vindea măsline. Deasupra acestuia, un dormitor pătrat era… locuința lor. Într-un colț, trepiedele de fier cu scânduri de lemn le era patul, alături, o masă veche și două pahare de aramă pentru a bea apă, un aragaz, o oală arsă și puține haine acoperite de un cearceaf. „Locuința” era închiriată.

Gândiți-vă, câte măsline ar fi putut să vândă creștinul pentru a câștiga ceva?

Mai apoi, erau și cei mai săraci chiar decât ei, care nu trebuia să rămână fără de mâncare. Pe aceștia făceau ce puteau și îi ajutau, și amândoi soții spuneau: „Slavă lui Dumnezeu”, pentru că așa este scris în Sfânta Scriptură. Familia aceasta cunoaștea bine matematica lui Dumnezeu, aritmetica celor două haine.

Anii au trecut, magazinul de măsline s-a închis, în anii aceia pensii nu existau, iar săracii lui Dumnezeu au început să cerșească la colțurile străzilor. Mai târziu, nici aceasta nu o mai puteau face, deoarece îmbătrâniseră tare și se îmbolnăviseră. Dacă cineva le dădea o bucată de pâine mâncau, dacă nu, se culcau flămânzi.

„Are Dumnezeu”, spuneau…

În Dumnezeu ne găsim şi scăparea şi fericirea

În Dumnezeu ne găsim şi scăparea şi fericirea

Și iar „are Dumnezeu” spuneau și atunci când hainele lor simple deveniseră zdrențe, și atunci când paharele de aramă se înverziseră de la stătut, și atunci când nu aveau de unde să plătească chiria, și tot așa. Chiria… de mulți ani nu o mai plătiseră. I-a tot îngăduit proprietarul, iar mai apoi „uitase” de casa aceea sărăcăcioasă, așa că bătrâneii și-au continuat viața lor umilă, nelipsind de la slujbe și zâmbind cu încredere în fața tuturor icoanelor din biserică. Atâția Sfinți care au suferit chinuri, un Domn Care a fost răstignit, Maica Sa căreia îi ardea inima și aceștia nu pățiseră nimic, iar ei să se înspăimânteze?

Cu toate acestea, s-au speriat când proprietarul i-a anunțat din senin că trebuie să plece, deoarece vroia să dărâme clădirea. Vroia să facă un bloc în locul acesteia. Să plece și să meargă unde?…

Aici au fost iubiți, au fost binecuvântați cu multe, au mâncat, au flămânzit, au plâns, au nădăjduit, aici era candela lor aproape stinsă, aici paharele lor, aici tacâmurile lor ruginite de la nefolosire. În spatele acestei uși se adăposteau de ploi, de ninsori și înăuntru trăiau în nădejdea că Dumnezeu îi va ajuta.

Dar acum, ce să mai facă? Bătrânul sărac și-a ridicat mâinile către tavan, zicând cu durere: Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

În ziua următoare a venit executorul judecătoresc cu hârtiile de evacuare.

‒ Trebuie să plecați, le-a spus.

‒ Dar unde să mergem? l-au întrebat.

Omul a privit în cameră, văzând sărăcia lucie ce stăpânea acolo. I-a privit și pe bătrâneii uscățivi.

‒ Am un dormitor care prisosește, le-a spus cu glas domol.

‒ Nu avem bani pentru chirie, a spus cu rușine bătrânelul.

‒ Să mergem, le-a spus executorul și, întrucât nu aveau nimic să ia bagaj cu ei, au plecat îndată.

Acesta i-a luat cu mașina, i-a dus acasă la el, soția sa i-a spălat, i-a îmbrăcat, i-a hrănit. Nici unii, nici alții nu avuseseră copii.

Dormitorul pe care l-au primit era luminos, curat, cu perdele pe care bătrâneilor le-au plăcut mult de tot să le tragă la fereastră (întrucât în vechea lor casă nu avuseseră nici măcar perdea la geam).

Au căzut la pământ bătrâneii pentru a le mulțumi, plângând de bucurie și binecuvântând pe Dumnezeu, rugându-se și dând slavă Domnului.

‒ Vom avea și noi companie, le-a spus cu simplitate și modestie soția executorului. Doar atât…

Acum bătrâneii trebuie să se obișnuiască cu lucruri „dure” precum mirosul pâinii proaspete ce vine caldă de la brutărie, cu felul în care mâncarea ce fierbe răspândește un miros plăcut, cu bunătatea inimii gazdelor lor. Iată felul cum Hristos răspunde alor Săi atunci când Îl întreabă Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

Sursa: doxologia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *