„IISUSE, NU MĂ LĂSA!” –
Când inima vorbește, cerul ascultă – Rugăciunea care se aude la cer
A fost odată un preot simplu, dar cu viață curată. Slujea într-o parohie mică, de țară. O biserică veche, cu pereți crăpați și turla obosită de ploi, dar înăuntru – o căldură pe care nu o dădeau nici sobele, nici lumânările.
Ci rugăciunea.
Ziua mergea la muncă, apoi alerga la casele unde era chemat: spovedea, împărtășea, încuraja, mângâia. Sătenii îl iubeau, dar nu știau povara pe care o purta.
O bună parte din noapte – când toți dormeau – se încuia în biserică, sau în odaia lui acasă, în genunchi, şi petrecea în rugăciune cu ochii plini de dor şi luptă.
Îl apăsa necontenit o grea încercare: războiul cu dracii.
Ori de câte ori se ridica la rugăciune, duhurile rele veneau asupra lui cu ispite și înfricoșări.
Uneori se arătau ca niște șerpi groaznici, ce i se încolăceau de picioare tocmai atunci când făcea metanii.
Alteori, veneau în chip de păsări, făceau zgomot, ciripeau și îi tulburau mintea.
Alteori se arătau ca ostași fioroși, cu săbii scoase, amenințându-l că-l vor omorî.
Băteau tobele, cântau, jucau, strigau.
Parcă tot iadul se dezlănțuia când rostea numele lui Hristos.
Nu era chip să-și adune liniștea.
Simțea uneori că nu mai poate. Se clătina în sinea lui, dar nu renunța. Și adesea ridica ochii spre cer și spunea cu suspin cu lacrimi în glas:
– Doamne, gonește duhurile acestea de la mine, că nu mai pot răbda!
Dar războiul nu înceta.
Și astfel trecură cinci ani, 10 ani, douăzeci de ani…
Douăzeci de ani de post, de priveghere, de lacrimi și rugăciune, dar și de ispitire neîncetată.
Într-o noapte de toamnă, cu vântul şuierând pe sub ușa bisericii, pe când citea încet psalmii la lumina candelei, o bătaie puternică a zguduit ușa de la intrare.
– Cine e acolo? întrebă preotul, tresărind.
– Eu sunt, diavolul, răspunse o voce groasă și înfricoșătoare.
Și să știi că acum Hristos al tău mi-a dat putere să te omor!
Până acum doar te-am chinuit, dar acum am voie să-ți iau viața!
La auzul acestor cuvinte, inima preotului s-a cutremurat.
Să fugă nu avea unde, ajutor de la oameni nu putea primi.
A alergat la ușă și a sprijinit-o cu trupul, în timp ce din afară parcă o forță nevăzută o împingea cu putere.
O luptă nevăzută, dar teribilă, se dădea în acea clipă între un suflet omenesc și puterea întunericului.
Preotul se străduia să spună psalmi, dar buzele nu-i mai puteau rosti niciun cuvânt.
Mintea i se tulbura, inima îi bătea haotic iar frica îi străbătea măduva oaselor.
Simțea că nu mai poate ține piept.
Și atunci, Văzând că nu mai poate rezista, cu lacrimi fierbinți şi din adâncul sufletului, a strigat din toată ființa sa:
– Iisuse, nu mă lăsa! …
