CE SĂRBĂTORIM DE CRĂCIUN? Mai ştie lumea de azi ce sărbătorim de Crăciun? Din păcate, tot mai actual…🙏❤️

E o întrebare care doare puțin. Și doare tocmai pentru că este adevărată.

Astăzi, Crăciunul pare uneori îngropat sub reclame, lumini, cumpărături, goană și oboseală. Toți aleargă spre „ceva”, dar prea puțini mai știu spre Cine.

Și totuși, în adânc, sufletul omului nu uită. Doar că e acoperit. Ca o icoană veche, prăfuită, care încă are chip, încă are lumină, doar că nu se mai vede bine.

Crăciunul nu este despre mese pline, despre cadouri sau despre un Moș grăbit care vine în noapte.
Crăciunul este despre Dumnezeu care își riscă slava ca să devină Prunc.
Despre Cel atotputernic care alege neputința.
Despre Lumina care intră în lume nu cu tunet și fulger, ci cu un plâns de copil.

Crăciunul este nașterea Lui.
Nu altceva.
Nu altcineva.

Este momentul în care Cerul coboară atât de jos, încât poate fi ținut în brațe.
Momentul în care Dumnezeu ne șoptește: „Nu te teme. Am venit pentru tine.”

Iar dacă lumea a uitat, noi nu avem voie să uităm.
Pentru că acolo, în ieslea aceea săracă, se naște nu doar Hristos, ci și speranța noastră, iertarea noastră, începutul nostru cel nou.

Crăciunul nu se cumpără.
Nu se negociază.
Nu se reduce la ornamente.

Crăciunul este Dumnezeu-Întrupat.
Este dragoste.
Este lumină.
Este întoarcerea inimii acasă.

Și poate că lumea uită uneori.
Dar Dumnezeu nu uită pe nimeni.
El vine în fiecare an, cu aceeași blândețe, ca să ne amintească cine suntem și cât de iubiți suntem.

Părintele Vasile Florin Reuţ

#vasileflorinreut #desuflet #foryou #livelove #parintelevasileflorinreut #iubesteviața #desufletpentrusuflet

„IISUSE, NU MĂ LĂSA!” –
Când inima vorbește, cerul ascultă – Rugăciunea care se aude la cer

A fost odată un preot simplu, dar cu viață curată. Slujea într-o parohie mică, de țară. O biserică veche, cu pereți crăpați și turla obosită de ploi, dar înăuntru – o căldură pe care nu o dădeau nici sobele, nici lumânările.
Ci rugăciunea.

Ziua mergea la muncă, apoi alerga la casele unde era chemat: spovedea, împărtășea, încuraja, mângâia. Sătenii îl iubeau, dar nu știau povara pe care o purta.

O bună parte din noapte – când toți dormeau – se încuia în biserică, sau în odaia lui acasă, în genunchi, şi petrecea în rugăciune cu ochii plini de dor şi luptă.

Îl apăsa necontenit o grea încercare: războiul cu dracii.
Ori de câte ori se ridica la rugăciune, duhurile rele veneau asupra lui cu ispite și înfricoșări.
Uneori se arătau ca niște șerpi groaznici, ce i se încolăceau de picioare tocmai atunci când făcea metanii.
Alteori, veneau în chip de păsări, făceau zgomot, ciripeau și îi tulburau mintea.
Alteori se arătau ca ostași fioroși, cu săbii scoase, amenințându-l că-l vor omorî.
Băteau tobele, cântau, jucau, strigau.
Parcă tot iadul se dezlănțuia când rostea numele lui Hristos.
Nu era chip să-și adune liniștea.

Simțea uneori că nu mai poate. Se clătina în sinea lui, dar nu renunța. Și adesea ridica ochii spre cer și spunea cu suspin cu lacrimi în glas:
– Doamne, gonește duhurile acestea de la mine, că nu mai pot răbda!

Dar războiul nu înceta.
Și astfel trecură cinci ani, 10 ani, douăzeci de ani…
Douăzeci de ani de post, de priveghere, de lacrimi și rugăciune, dar și de ispitire neîncetată.

Într-o noapte de toamnă, cu vântul şuierând pe sub ușa bisericii, pe când citea încet psalmii la lumina candelei, o bătaie puternică a zguduit ușa de la intrare.

– Cine e acolo? întrebă preotul, tresărind.
– Eu sunt, diavolul, răspunse o voce groasă și înfricoșătoare.
Și să știi că acum Hristos al tău mi-a dat putere să te omor!
Până acum doar te-am chinuit, dar acum am voie să-ți iau viața!

La auzul acestor cuvinte, inima preotului s-a cutremurat.
Să fugă nu avea unde, ajutor de la oameni nu putea primi.
A alergat la ușă și a sprijinit-o cu trupul, în timp ce din afară parcă o forță nevăzută o împingea cu putere.
O luptă nevăzută, dar teribilă, se dădea în acea clipă între un suflet omenesc și puterea întunericului.

Preotul se străduia să spună psalmi, dar buzele nu-i mai puteau rosti niciun cuvânt.
Mintea i se tulbura, inima îi bătea haotic iar frica îi străbătea măduva oaselor.
Simțea că nu mai poate ține piept.
Și atunci, Văzând că nu mai poate rezista, cu lacrimi fierbinți şi din adâncul sufletului, a strigat din toată ființa sa:
– Iisuse, nu mă lăsa! …

Cuvânt de suflet cu binecuvântare – Părintele Vasile Florin Reuț 🙏❤️🤗

Draga mea și dragul meu,
Dacă ai ajuns să asculți aceste cuvinte, nu este o întâmplare.

Dumnezeu a îngăduit acest moment pentru tine, pentru sufletul tău, pentru inima ta — care poate e obosită, poate rănită, poate flămândă de dragoste, de speranță, de sens…

Trăim într-o lume grăbită, rece, uneori surdă la durerea celuilalt.

Dar un cuvânt bun, spus din inimă, sincer, curat, are puterea de a atinge locuri în om pe care nici cel mai iscusit doctor nu le poate vindeca.

Este ca pâinea pusă pe apă — nu știi când și dacă se întoarce, dar întotdeauna hrănește pe cineva, întotdeauna ajunge acolo unde e nevoie…