Dragi prieteni, cu greu găsesc puterea de a scrie aceste rânduri. Zilele acestea am fost la căpătâiul unei fetiţe în vârstă de 2 ani, Alice Ioana, o fetiţă vioaie, doritoare de viaţă, dar care din păcate a pierdut lupta cu leucemia. Înainte de a pleca dintre noi, am împărtăşit-o cu Sfintele Taine şi ne-am rugat aşa cum ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu să o facem în secţia de terapie intensivă a spitalului, atât pentru acest sufleţel, cât şi pentru familia atât de greu încercată.

A mai plecat un înger la Domnul…

Un înger cu suflet pur, a plecat dintre noi la Domnul, spre a ne veghea pe noi, cei rămaşi aici pe pământ. Durerea părinţilor şi a celor apropiaţi nu poate fi exprimată în cuvinte… să nu mai vorbim de sora ei geamănă şi cealaltă soră care o aşteaptă acasă şi pentru care încă nu există explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat. După cum am mai spus de multe ori, singurul lucru pe care trebuie să-l facem în astfel de situaţii este să ne rugăm Bunului Dumnezeu, vorbele nu îşi au rostul în astfel de momente… Vă rog să vă rugaţi şi frăţiile voastre împreună cu mine, pentru această familie îndurerată şi pentru sufletul micuţei Alice Ioana.

După cum spuneam într-un alt articol, citându-l şi pe Părintele Constantin Necula, „taina aceasta a acestei treceri ne dovedeşte o dată în plus că deja Alice Ioana este o mediatoare între noi şi Hristos. Este o mijlocitoare, pentru că noi i-am spus aici: Pruncă, roagă-te pentru noi, păcătoşii! Că nu pe ea avem a o plânge, ci pe noi. Că ea n-a gustat din dulceaţa vieţii, dar iată, gustă din dulceaţa Raiului şi a Cerului. Sigur că ne este greu şi trecem greu peste astfel de momente şi să ştiţi că niciodată nu-i vindecat sufletul nostru de astfel de drame. Ele ar fi tragedii, dacă Hristos n-ar fi înviat. Pentru că în taina lui Hristos, puterea străbaterii vieţii acesteia ne este dată întotdeauna de Mântuitorul şi Domnul nostru. Nimeni din jurul nostru nu ne poate trăi viaţa.”

Îl rog pe Dumnezeu să poarte de grijă familiei atât de greu încercate, să ne poarte de grijă şi nouă tuturor şi îndrăznesc să spun că Cel ce a locuit în ieslea Betleemului ştie întotdeauna să-Şi ofere ieslea braţelor Sale, pentru a ridica pruncii şi a-i aşeza în slavă împărătească.

Repet ceea ce am scris şi în alt articol prilejuit de plecarea unui prunc dintre noi: Nu vom primi mângâiere niciodată de la oameni pentru astfel de situaţii. Ne vor încuraja. Ne vor iubi poate mai mult. Sunt convins că de acum înainte, toţi ne vom strânge un pic mai tare copiii în braţe la culcare. Sunt convins că de astăzi nu vom mai trimite pe alţii să le dea ceva dulce, pentru că o vom face noi înșine. Sunt convins că febra copiilor ne va fi bucurie şi când vine şi când pleacă.

Auzim de multe ori copiii scâncind în biserică şi am vrut să le zic celor cărora le plângeau copiii: Nu-i scoateţi afară! sunt semn că sunt vii. Toţi ne-am dori ca pe toţi copiii pe care i-am pierdut să-i mai auzim plângând o vreme. Plânsul lor e semnul biruinţei, al respiraţiei. E semnul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Inaintea lui Hristos, copiii noştri sunt copiii Lui. Imi spunea cineva odată: Of Dumnezeul Ăsta, cum răneşte câte-o familie! Nu înţelege nimic din taina familiei!

Să nu uitaţi nicio clipă: Primul dintre noi care Şi-a pierdut Fiul este Dumnezeu Tatăl. De dragul copiilor noştri, ca ei să nu se piardă niciodată. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!” Iată, un Tată orfan de Fiu vindecă toate inimile noastre orfane de fii.

N-ar trebui să spunem Dumnezeu să o ierte, căci astfel de prunci sunt fără de păcat, ci doar atât să spunem: Dumnezeu să ne ierte că uneori trec copiii prin lumea aceasta şi nu reuşim să-i ţinem, cu tot efortul nostru, şi că singurul Medic, Care n-a venit să ne vindece, ci să ne învie, rămâne Hristos, Care este cel mai frumos dintre copii, Care-i primeşte cel mai frumos pe toţi copiii care vor să se aşeze în împărăţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ierte pe toţi, să ne întărească în credinţă, nădejde şi dragoste. Simona, îţi sărutăm mâna că ne-ai dăruit o sfântă. Îl rugăm pe Hristos ca în nicio situaţie să nu ne forţeze mâna să credem chiar în toate. E bine să ne lase aşa păcătoşi cum suntem şi să ne mângâie cu copiii noştri care plâng si fac febră si tuşesc si vor dulceaţă si nu iau notele cele mai bune la şcoală, până când, crescând, la rândul lor să ne dea copii, ca să ne mângâiem cu dânşii.