Am devenit bunic – cuvânt de suflet la botezul primei mele nepoate 🙏❤️🤗

„Ţin în brațe miracolul Harului: nepoata mea, proaspăt botezată, scăldată în lumină și binecuvântare.
Sunt preot, sunt bunic și, mai presus de toate, martor la dragostea lui Dumnezeu care renaște în zâmbetul ei.”

Parcă ieri îmi sprijineam copiii să facă primii pași, iar acum, prin taina Sfântului Botez, privesc o nouă viață venind pe lume din sângele lor – o fetiță, icoană vie de gingășie și promisiune. În clipa în care am ridicat-o din cristelniță și i-am trasat cu Sfântul Mir semnul crucii pe frunte, am simțit cum veacurile se adună într-un singur suspin de recunoștință.

Ca preot, am chemat de nenumărate ori Duhul Sfânt peste prunci. Totuși, nicio slujbă nu mi-a tremurat inima ca aceasta: am rostit formula botezului și am auzit în ecou șoaptele bunicilor mei, glasul clopotelor din satul copilăriei, foșnetul grâului copt sub arșița verii. Tot ce-a fost drag mie s-a împletit, pentru o clipă, în picătura de apă sfințită ce i-a atins creștetul.

Am devenit bunic

Veșmântul meu liturgic, brodat cu simboluri, a atins ușor mânecuța rochiței ei albe. Între firele de aur și dantela fină s-a țesut un pod nevăzut: chemarea mea către altar se prelungește acum în chemarea ei către lumină. Este cel mai delicat legământ pe care l-am încheiat vreodată.

În ochii ei de abur și catifea am citit seriozitatea pe care numai pruncii o pot purta – seriozitatea misterului vieții abia început. Mă rog să crească în dulceața smereniei: să descopere că bunătatea e mai puternică decât orice predică şi că frumuseţea stă în a oferi bucurie înainte de a o căuta.

De obicei, pomelnicul meu e lung, plin de nevoi şi nume. În ziua acestui Botez l-am strâns într-un singur cuvânt: „MULŢUMESC.” Acolo se adună, de fapt, toată puterea psalmilor: în lacrima de recunoştinţă care se preface în zâmbet atunci când îi mângâi obrazul.

Vor fi zile în care îi voi vedea numai chipul pe un ecran, iar troparele vor răsuna fără ecoul ei în strană. Atunci dorul se va transforma într-un „Doamne, ai grijă!”, purtat de tămâia serilor liniştite. Ştiu că Harul nu e reţinut de distanţe; se strecoară printre firele timpului ca un parfum de smirnă, ajunge acolo unde mâinile mele nu pot.

Cândva, voi păşi iar pe uliţa copilăriei mele şi o voi vedea alergând cu fundiţe roz, ca nişte steluţe de bucurie. Până atunci, fiecare liturghie va fi o punte – de pe altarul de piatră până la leagănul ei, de la cântecul Heruvicului până la gânguritul care topeşte orice oboseală.

În loc de epilog:

A fi bunic – mai ales când port şi epitrahilul – înseamnă să descopăr zilnic că dragostea lui Dumnezeu se multiplică discret, dar infinit: între altar şi casă, între miezul nopţii şi cântecul de leagăn, între tăcerea rugăciunii şi gângurit.

Să rămână fotografia aceasta ca o mărturie: eu, preot cu tâmplele mângâiate de argintul anilor, ţinând la piept un început de lume.
Şi peste noi, lumina care nu apune niciodată.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate câte ne dai nouă! Amin! 🙏❤️🤗