6 Iunie – 15 ani de preoție, cu inimă plecată și suflet în rugăciune – Părintele Vasile Florin Reuț
Astăzi, 6 iunie 2025, se împlinesc 15 ani de când, prin mila lui Dumnezeu, am fost hirotonit întru preot.
Un moment sfânt care n-a fost începutul, ci împlinirea unei chemări născute cu mult înainte, în taina rugăciunii, în slujirea tăcută, în dorul după Dumnezeu.
6 Iunie – 15 ani de preoție, cu inimă plecată și suflet în rugăciune – Părintele Vasile Florin Reuț
Până la hirotonie, timp de 14 ani, am slujit cu inimă curată, în calitate de cântăreț bisericesc, ipodiacon, diacon, în sânul Parohiei Ortodoxe Române din Regensburg – loc binecuvântat, care mi-a fost casă duhovnicească, loc al formării inimii, nu doar a vocii.
Acolo am primit mult: credință vie, pildă bună, prietenie și lumină.
Acolo au venit, de-a lungul anilor, mulți preoți, teologi și ierarhi, oameni cu har, rugăciune și profunzime, care au lăsat urme de neșters în sufletul meu.
Dumnezeu mi-a rânduit dascăli adevărați, care mi-au arătat nu doar ce să fac, ci cum să fiu: cu blândețe, cu jertfă, cu dragoste.
Apoi, în ziua de 6 iunie 2010, am pășit în slujirea deplină.
De 15 ani, port epitrahilul cu smerenie și cutremur, cu dor de cer și cu dragoste de oameni.
Slujirea preoțească nu e o treaptă, ci o ardere.
Nu e o poziție, ci o punere între oameni și Dumnezeu, cu tot ce înseamnă asta: zâmbet și lacrimă, cuvânt și tăcere, mângâiere și răbdare.
În acești ani, am fost aproape de oameni în toate anotimpurile vieții lor:
La bucurii și la dureri, la nașteri și la despărțiri, la începuturi și sfârșituri.
M-am bucurat sincer cu cei ce s-au bucurat.
Și am plâns în taină cu cei ce plângeau, uneori fără să mai pot spune nimic, doar stând în rugăciune lângă ei, cu o lacrimă și o cruce.
Am ascultat vieți întregi în spovedanie, am ridicat mâini spre cer pentru cei căzuți, am dus suflete în rugăciune până la marginea veșniciei — și m-am întors apoi, în tăcere, să continui slujirea.
Drumul preoției nu este lipsit de încercări, dar nicio rană nu rămâne nemângâiată când știi că slujești nu prin tine, ci prin Harul lui Dumnezeu.
Au fost momente grele, unele tăcute, altele nevăzute, dar Dumnezeu m-a învățat că tăcerea rugătoare vindecă mai mult decât judecata grăbită.
Și chiar și acolo unde am fost pus la încercare, El mi-a dat puterea să merg mai departe.
Nu prin mine, ci prin El.
Astăzi, când privesc înapoi, inima mea este plină, nu de vorbe, ci de mulțumire.
Pentru harul slujirii.
Pentru oamenii trimiși pe cale.
Pentru fiecare clipă, fiecare zâmbet, fiecare suspin, fiecare „Doamne, miluiește” rostit împreună cu poporul.
Și mai ales, pentru bucuria tainică de a fi slujitor al Celui ce ne-a iubit „până la capăt” și ne iubește până la înviere.
Slavă Ție, Doamne, pentru toate!
Pentru ce am primit și pentru ce am pierdut.
Pentru ce am înțeles și pentru ce încă învăț.
Pentru că ești mereu cu mine, și în ziua de sărbătoare, și în ziua de încercare.
Iar vouă, celor care ați fost parte din drumul meu —
vă mulțumesc din inimă.
Nu doar pentru ce ați făcut pentru mine, ci pentru că ați fost acolo.
Vă port în rugăciune, în gând, în fiecare proscomidie.
Rămâneți alături de mine.
Vă chem alături de mine pe această cale îngustă, dar atât de frumoasă, care duce către Împărăția lui Dumnezeu.
Un drum pe care nu-l poți parcurge singur, dar pe care, împreună, cu rugăciune, cu dragoste și cu răbdare, putem înainta spre lumină.
