Există o cumințenie de sărbătoare pe care omul știe s-o scoată la iveală exact când trebuie. O așază pe chip, își îndulcește glasul, își liniștește gesturile și, pentru câteva ore, pare schimbat. Dar până mâine nu mai e mult. Iar mâine se vede dacă lumina a coborât în suflet sau a rămas doar pe lumânare.

Există zile în care omul pare, dintr-odată, mai aproape de Dumnezeu.

Îl vezi mai atent la cuvinte, mai blând în privire, mai așezat în gesturi. Parcă nu mai lovește cu vorba. Parcă nu mai rănește atât de ușor. Parcă până și aerul din jurul lui se schimbă puțin. Cei care ieri vorbeau tăios își îmbracă astăzi cuvintele în miere și le rostesc cu o grijă neașteptată, ca nu cumva să tulbure frumusețea sărbătorii.

Și te uiți.
Și aproape că-ți vine să crezi.

Aproape…

Pentru că omul, când vrea, știe să se poarte frumos. Uneori chiar foarte frumos. Atât de frumos, încât își pune haina cea bună peste colțurile încă nevindecate ale inimii și are impresia că a rezolvat totul. Ca și cum aparența ar putea ține loc de conștiință. Ca și cum o inimă necurățită s-ar putea ascunde la nesfârșit sub politețe, sub zâmbet, sub decorul unei zile sfinte.

Poate sună dur. Dar există adevăruri care nu mai pot fi mângâiate până adorm. Există clipe în care sufletul trebuie trezit, nu legănat. Și poate tocmai aici începe prima întrebare serioasă: ce se întâmplă cu noi după ce trece frumusețea unei zile ca aceasta?

Părintele Vasile Florin Reuţ – Până mâine nu mai e mult – despre bunătatea de o zi, liniștea de împrumut și adevărul inimii

Pentru că uneori nu asistăm la o schimbare, ci doar la o pauză.

O pauză scurtă, festivă, bine aranjată. O suspendare temporară a răutății. Un fel de „mod avion” al veninului. Nu pentru că omul s-a vindecat, ci pentru că astăzi nu dă bine să fii rău pe față. Astăzi trebuie păstrată aparența. Astăzi trebuie respectat decorul. Și e bine că măcar astăzi există oprire, liniște, răgaz. Omul are nevoie de ele.

Dar ce bine ar fi dacă, odată cu hainele, ne-am așeza și mândria.
Ce bine ar fi dacă, odată cu rânduiala casei, am pune puțină rânduială și în inimă.
Ce bine ar fi dacă, în loc să îngrijim doar lucrurile din afară, am începe să vindecăm și rupturile dintre noi.
Ce bine ar fi dacă bârfa ar lua și ea liber. Nu pentru o zi. Pentru totdeauna.

Aici doare cu adevărat.

Pentru că neorânduiala lumii nu vine doar din marile ei păcate, ci și din micile noastre obișnuințe otrăvite: din vorba care mușcă, din comparația care roade, din satisfacția ascunsă când altuia îi merge rău, din plăcerea de a judeca fără milă, din ușurința cu care stricăm reputații, relații și liniști. Sunt oameni care nu zidesc aproape nimic, dar dărâmă mult. Nu seamănă pace, dar seamănă suspiciune. Nu curățesc nimic, dar murdăresc. Nu ridică suflete, dar le apasă.

Și apoi vin, senini, să aprindă o lumânare.

Azi bisericile sunt pline. Pline de lumină, de rugăciune, de emoție, de oameni care caută, fiecare în felul lui, ceva din Dumnezeu. Dar printre aceste lumini se poate strecura și o mare primejdie: să fim aproape de lucrurile sfinte și totuși departe de sfințenie. Să știm gestul, dar să nu fi învățat încă zdrobirea inimii. Să știm să stăm frumos, dar să nu știm să ne smerim. Să știm să cerem, dar să fi uitat să mulțumim.

Și aceasta este una dintre cele mai dureroase rătăciri ale omului religios: să învețe limbajul credinței fără să lase credința să-i schimbe viața.

Adevărata credință nu trăiește așa.

Adevărata credință nu intră în biserică pentru a-și face prezența, ci pentru a-și pleca fruntea. Nu vine să negocieze cu Dumnezeu, ci să-I mulțumească înainte de a-I cere. Nu numără întâi ce a oferit, ci se rușinează de cât a primit fără să merite. Nu caută doar folosul propriu, ca și cum cerul ar fi un ghișeu de favoruri, ci învață să poarte și durerea celuilalt, și nevoia celuilalt, și binele celuilalt.

Aici este marea linie de despărțire.

Nu între cei care vin la biserică și cei care nu vin.
Nu între cei care știu rugăciuni și cei care nu le știu.
Nu între cei care par mai așezați și cei care sunt mai simpli, mai stângaci, mai neștiutori.

Ci între omul care se preface bun și omul care luptă, cu adevărat, să devină bun.

Primul joacă un rol.
Al doilea duce o cruce.

Primul știe să pară.
Al doilea învață, încet și dureros, să fie.

Primul are replici frumoase.
Al doilea are nopți grele, rușini, căderi, ridicări, lacrimi ascunse și o foame adevărată de schimbare. Citeste tot articolul →