„LA MUNCĂ, POPILOR!” — Despre disprețul ușor și munca pe care o vezi abia când te prăbușești 🙏

Există replici care spun mai mult despre cel care le rostește decât despre cel asupra căruia sunt aruncate.

Una dintre ele este aceasta:

„La muncă, popilor!”

O propoziție scurtă.
Aruncată repede.
Cu disprețul comod al omului care judecă din spatele unui ecran și crede că luciditatea înseamnă să fii brutal.
O vezi în comentarii, o auzi în ironii, o simți în felul în care unii reduc munca doar la ceea ce transpiră la vedere. La ce lasă praf pe haine, var pe mâini, umeri frânți, zgomot de fier și huruit de șantier.
Dacă nu curge beton, dacă nu trosnește lopata, dacă nu se vede spinarea ruptă, pentru ei nu există muncă. Restul? Vorbe. Figură. Teatru.

Și totuși, ce straniu este omul.

„LA MUNCĂ, POPILOR!” — Despre disprețul ușor și munca pe care o vezi abia când te prăbușești

Recunoaște imediat sacul de ciment, dar nu mai vede sufletul de o sută de kilograme pe care îl cară altul în spate.
Vede peretele ridicat într-o zi, dar nu vede omul ridicat din deznădejde după două ore de plâns.
Respectă mâna crăpată de frig, dar râde de mâna ridicată la rugăciune — de parcă frigul care crapă pietrele ar fi mai greu decât frigul dintr-o inimă în care n-a mai intrat de mult nicio lumină.

Aici nu e doar prostie.
Aici e orbire.

Am ajuns să trăim într-o lume care numește „muncă” aproape numai ceea ce se poate cântări, măsura, factura și fotografia. O lume care știe cât costă o oră de manoperă, dar nu mai știe cât costă o oră petrecută lângă un muribund. O lume care a pus preț pe aproape orice, dar a pierdut simțul valorii.
Știe cât valorează lucrurile.
Dar nu mai știe cât valorează omul.

Și de aceea trebuie spus limpede, fără complexe, fără jenă, fără cerșire de aprobare:

Da! Preotul muncește.

Muncește greu.
Muncește până la epuizare.
Uneori până la răgușeală.
Până la acel nod în gât pe care nu-l vede nimeni.
Până la clipa în care, seara târziu, își scoate epitrahilul și simte că nu i-a rămas pe umeri, ci pe suflet.

Mai ales în diaspora, unde romantismul despre „viața ușoară a popii” se sparge repede ca un pahar scăpat pe gresie.
Acolo viața nu plutește în vitralii. Acolo dorul are adesea miros de mâncare reîncălzită târziu, după muncă, într-o garsonieră străină. Acolo omul își înghite lacrimile în limbi amestecate și își duce singurătatea ca pe o valiză grea.
Iar preotul, de multe ori, nu duce doar slujirea, ci și povara concretă a supraviețuirii Citeste tot articolul →