Părinți de îngeri – durere nemângâiată sau nădejde în Împărăția lui Dumnezeu?
A fost odată ca niciodată o familie fericită. Darul primit de la Dumnezeu era Matei-Ionuț, o minune care întregea o lume formată din doar trei persoane. Era lumea unei familii. Așa începe fiecare poveste a fiecărei familii care este binecuvântată cu naștere de prunci.
Însă, în povestea noastră fericită, Matei-Ionuț a fost chemat în patria cerească, la doar câteva luni de la naștere. O adevărată dramă pentru întreaga familie. Pentru tânăra mamă… nu cred că există cuvinte care să poată descrie durerea care i-a împărțit, pentru totdeauna, inima în două: Matei-Ionuț și lumea.
Sunt bărbat și nu voi putea înțelege niciodată ce este în sufletul unui mame. Cred, însă, că cea mai mare demnitate de pe lumea aceasta este să fii mamă. Mama e totul, încă de dinainte de a afla că este însărcinată.
Apoi, după ce află, se gândește la viitor: la întâlnirea cu minunea din pântece, la prima rochiță și la prima fundiță ori la primul costum cu papion, la primul zâmbet și la primii pași, chiar și la prima zi de grădiniță. Toate sunt acolo, în mintea și în sufletul ei… Și, deodată, visul se destramă…
Oricât și oricine ar încerca să înțeleagă, totul se limitează la o percepție rațională și lumească. Nu există cuvânt omenesc care să aline durerea. Cred că nici măcar cel mai mare orator sau psiholog nu poate găsi cuvânt pentru o mamă îndoliată.
Un ierarh și părinte al zilelor noastre a fost întrebat, în cadrul unei conferințe cu preoții de spitale, despre „cum și ce să zicem unei mame care tocmai și-a pierdut copilul?”
Părintele, după clipe bune de gândire, a răspuns: „Nu zice nimic… Taci și te roagă!… Căci tu, chiar și preot fiind, nu ai inimă de mamă!”
„Taci și te roagă!” este un îndemn corect. Doar rugăciunea poate aduce liniște într-o familie astfel încercată. Pentru că părinții care pierd un copil se vor lupta toată viața cu propria rațiune, încercând să schimbe perspectiva și să se adapteze la o realitate cruntă Citeste tot articolul











