La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată țara.
Într-un cerdac la o chilie de lemn stătea un monah bătrân și binecuvânta pe aceștia și dădea cuvânt de folos oricui cerea de la dânsul.
Într-o zi se abătu pe la acest monah o familie venită în pelerinaj – soțul, soția și cei doi copii ai lor.
Soția foarte evlavioasă merse la părinte și primi binecuvântare împreună cu copii iar soțul stătea un pic retras fiind necredincios și chiar impotriva acestor gesturi de evlavie față de un om.
Femeia zăbovi puțină vreme alături de bătrânul monah încercând să afle de la dânsul cum să-l îndrepte și pe soțul ei pe calea credinței.
La un moment dat soțul nervos, pentru că el venise în pelerinaj doar ca simplu turist merse spre părintele bătrân cu gândul de al ispiti și ai pune într-o lumină proastă întreaga credință. Și zise monahului:
-”Auzi bătrâne! Spune-mi te rog frumos, Dumnezeul ăsta al vostru care-L tot propovăduiți și cu care prostiți lumea ar putea să creeze ceva atât de greu încât El însuși să nu poată ridica?” Citeste tot articolul






