CÂND ÎI SPUI LUI DUMNEZEU „PLEACĂ!”… FĂRĂ SĂ ROSTEȘTI UN CUVÂNT

Un om chinuit de ani întregi este vindecat de Hristos. Își recapătă liniștea, libertatea și demnitatea. Dar oamenii care văd urmările acestei minuni, în loc să se bucure și să-L roage pe Mântuitorul să rămână, Îi cer să plece.

Pare de necrezut… Dar dacă, uneori, și noi facem același lucru?

Îl chemăm pe Dumnezeu când suferim, când ne este frică, când avem nevoie de ajutor. Dar când El ne cheamă să iertăm, să renunțăm la mândrie, să ne schimbăm viața, oare nu-I închidem și noi ușa inimii?

În această predică vorbim despre rănile pe care le ascundem, despre lanțurile nevăzute care ne țin captivi, despre mila lui Dumnezeu care nu încetează să ne caute și despre puterea lui Hristos de a ne ridica atunci când noi înșine nu mai vedem nicio ieșire.

Poate că Dumnezeu nu a plecat niciodată departe de noi. Poate că noi suntem cei care am încetat să-I mai deschidem ușa…

🎧 Vă invit să ascultați această predică până la capăt. Poate că întrebarea ei cea mai importantă nu este ce au făcut oamenii de atunci, ci ce facem noi astăzi.

„Doamne, pleacă!” sau „Doamne, rămâi cu mine!”?

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să-I facem loc nu doar în rugăciunile noastre, ci și în viața noastră.

† Duminica a XXIII-a după Rusalii
Sfânta Evanghelie după Luca 8, 26–39