Cerul, pământul şi lumea

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:

– Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit ? Niciodată nu te-am văzut supărat.

– Foarte simplu – a răspuns celălalt. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.

Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta.

În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.

Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.

“Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite” (Părintele Paisie Olaru).

Al patrulea mag

Există o poveste veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului.

Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet.

Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem.

Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî Citeste tot articolul →

Cele 4 piersici

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

– Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

– Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

– Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta? Citeste tot articolul →

Casa Domnului

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:

– Mamă, de ce plângi?

– Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…

– Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta? Citeste tot articolul →

Trupul şi sufletul

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. Prietenul său l-a întrebat:

– Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?

– Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul.

– Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?

– Ar fi, desigur, o nedreptate.

– Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta? Citeste tot articolul →

Milostenia

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

– Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să… fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…

– Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne.

Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi.

Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:

– Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare “Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde. Ceilalţi doi au fost imediat de acord.

Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric Citeste tot articolul →

Lumina cu biruinţa şi întunericul cu oglinda

Într-o bună zi, satana descoperi un nou mod de a se distra. Inventă astfel o oglindă magică a cărei caracteristică era aceea de a face să se vadă meschin și zbârcit tot ceea ce era bun și frumos, în vreme ce făcea să se vadă mai mare și mai clar tot ceea ce era rău și urât.

Diavolul își ducea îngrozitoarea oglindă peste tot unde mergea. Și toți cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat și monstruos. Cel viclean se distra pe cinste cu oglinda aceea a sa: cu cât erau lucrurile mai respingătoare, cu atât îi plăceau lui mai tare.

Într-o zi, oglinda îi arată niște lucruri atât de plăcute vederii sale, încât el izbucni într-un râs dezlănțuit; oglinda îi scăpă din mâini și se sparse în mii și mii de cioburi…

Un vânt puternic și rău făcu să zboare cioburile acelei oglinzi în lumea largă. Unele dintre acestea, cele care erau mai mărunte încă decât firele de nisip, intrară în ochii multor oameni. Aceștia începură să le vadă toate pe dos: nu băgau de seamă decât ceea ce era urât și vedeau peste tot numai și numai răutăți Citeste tot articolul →