Uneori, făpturile lui Dumnezeuele ne amintesc drumul pe care noi l-am uitat… 

O căprioară se roagă înaintea unei statui a Mântuitorului Iisus Hristos, cu puiul ei alături…

Privesc această imagine și mă întreb: noi, care avem atâtea cuvinte, de ce găsim uneori atât de greu câteva pe care să I le spunem lui Dumnezeu?

Purtăm griji, ascundem răni, căutăm răspunsuri. Ne frământăm nopți întregi și încercăm să ducem singuri ceea ce ne apasă. Iar rugăciunea o amânăm. Poate pentru că suntem obosiți. Poate pentru că am fost dezamăgiți. Poate pentru că nici nu mai știm cum să începem.

Dar înaintea lui Hristos putem veni și cu îndoiala noastră. Și cu durerea. Și cu tăcerea aceea în care abia mai încape un suspin.

„Doamne, mi-e greu. Nu înțeleg ce mi se întâmplă. Ajută-mă să nu-mi pierd nădejdea.”

Atât. O rugăciune adevărată poate începe chiar de aici.

Imaginea aceasta mă oprește din grabă și îmi amintește să mă rog. Să-I fac loc lui Dumnezeu în ziua mea, cu tot ce este nelămurit și nevindecat în mine.

Dacă astăzi ai îndoieli, adu-le și pe ele înaintea Lui: „Doamne, cred; ajută necredinței mele!”